Junkyard Symphony - oda lumii văzute prin picturile lui Edith Torony

Creativitate / by Roxana Moraru

Aproape de Timișoara, dar departe, totuși, de agitația specifică orașului, m-am întâlnit cu Edith Torony să povestim despre ceea ce creează, modul în care vede lumea și câte ceva despre micile detalii care pot face diferența. În studioul ei spațios, plin de lumină și culoare, artista pune în valoare acele lucruri pe care noi, majoritatea, nu le mai observăm, absorbiți fiind de viața noastră și de propriile preocupări.

Poveștile ei prind viață pornind de la obiecte simple, cum ar fi cablurile, tuburile, chiar și stâlpii de beton sau diverse părți ale unor obiecte devenite nefuncționale, ambalaje, uneori personaje și orice altceva se mai potrivește într-un peisaj abstact pe care l-a intitulat, în ultima serie, Junkyard Symphony.

Desenează de când se știe. La început pentru că asta vedea și în jurul ei, tatăl ei, Pavel Torony, fiiind, la rândul său, pictor. A durat o perioadă până când a reușit să își dea seama care sunt lucrurile pe care le poate folosi din ce a învățat de la el, să le lase pe celelalte în urmă și să își contruiască propria cale în lumea artelor vizuale. Chiar dacă fac parte din școli diferite, de la el a moștenit pasiunea și, uneori, se mai regăsește și el în lucrările artistei. 

De desenat am început de când eram mică, dar cred că cumva chestia asta era la început o imitare a tatălui meu. Stăteam mult și să răsfoiesc o mulțime de albume pe care le avea prin atelier. Nu știu când a fost cu adevărat începutul, dau eu am ținut să merg la liceu de arte. Așa că din clasa a cincea am avut destul timp să-mi dau sema dacă asta mi-e chemarea. Deja de pe atunci se vedea că am înclinație pentru pictură și nu pentru desen. Tatăl meu are cumva un desen mai tehnic, mai rigid, mai puțin sensibil. Și asta s-a văzut în școală când aveam de pictat tot felul de detalii de la flori uscate, de umbre, de pattern-uri, iar eu veneam dintr-o zonă, așa, cumva mai masculină, mai rigidă. Abia în facultate mi-am dat seama cât de mult m-a ajutat chestia asta, să fac ceva mai creativ decât planuri și lucruri măsurate. Atunci am realizat că trebuie să părăsesc multe chestii din trecut. Încet, am descoperit și care au fost lucrurile bune din spate. Școala lui tata a fost bună pe exercițiul cromatic și tehnic. Am învățat să stăpânesc bine forma și instrumentul. M-a ajutat exercițiul ăsta. Dar contează să nu rămâi acolo, să îți iei ce e folositor și să treci mai departe, să explorezi mereu.

Ceea ce pictează Edith Torony este, într-adevăr, un exercițiu de explorare a realității din jur, însă sub o altă formă decât cea pe care o cunoaștem noi. Acolo unde imaginația este liberă să abordeze noi și noi perspective asupra micilor detalii se naște forța creativă care dă voce lucrărilor artistei.

Stau și mă gândesc de multe ori că poate abia acum sunt la început, în sensul că abia acum pot să zic nu la multe lucruri. Acum îmi dau sema ce vreau. Până nu demult simt că am fost în etapa de tatonare. Sunt satifăcută că fac lucruri din imaginație și nu mai schițe sau planuri. În liceu știam doar să copiez, în sensul că făceam natura statică bine, dar aveam doar deprinderea academică și atât. Îmi lipsea libertatea. Toate astea nu le-am spun nimănui, nici nu mi-am dat seama de ele până de curând.

Inspirația îi vine din lucruile mărunte, pe care mulți dintre noi nu doar că nu le observăm, dar încercăm, adeseori, să le ignorăm. Lucruri care fac parte din ceva ce urmează să fie construit, obiecte pe care nu le mai folosim, tot ceea ce rămâne în urmă după un eveniment, fie că e vorba de un sentiment sau de un lucru, pe toate le consideră fragmente din realitate pe care încearcă se le izoleze din propriu context, în așa fel încât noi să vedem cu alți ochi lumea în care trăim, pentru că ea așteaptă să fie văzută altfel.

Chestia cu Junkyard Symphony mi-a venit dintr-o tabără la mare, în care merg anual și stau două săptămâni. Eram pe plajă și am văzut o bere, un șlap, un tub în care erau niște cabluri care umau să fie băgate sub pământ și era fascinant pentru că avea lumina răsăritului pe el, un roșu foarte aprins. Am stat, am făcut fotografii pentru documentare, am adunat toate elementele și le-am pus într-o compoziție. Acum stau la periferia orașului, zona e foarte frumoasă, e râul Bega, e pădurea Bistra, o rezervație, dar, în același timp, e plină de lucruri scose din uz. Tot felul de tuburi, de fire. Zona se tot dezvoltă, cine știe unde voi ajunge cu asta, cu singuranță nu voi merge la nesfârșit cu Junkyard Symphony. Dar acum dacă mă gândesc la asta, în minte văd negru, ca în jocuri, când se termină planșa. Așa și la mine. Nu-mi dau sema ce urmează. Dar e și frumoasă cumva incertitudinea, surpriza.  

Fotografia nu este doar o pasiune, ci și unul dintre elementele esențiale ale muncii sale, ea regăsindu-se în toate etapele, de la documentare, la concept și realizare. Totul pornește de la fotografiile cu ajutorul cărora capturează idei, momente, obiecte, personaje, fiind modul cel mai bun de surprindere a realității brute a cărei reproducere fidelă nu o vom regăsi niciodată în lucrările artistei, acolo ajungând doar anumite elemente.

În mare, în toate seriile este vorba de spațiul din jurul meu, unde stau, unde călătoresc, în care descopăr tot felu de lucruri. Mereu fac fotografii prin jur, la obiecte, la oameni. Când mă blochez încep să fac poze. De multe ori, încep o lucrare, îi fac baza și apoi mi-e cumva teamă să intervin. Atunci mă opresc. Partea interesantă e că mereu a doua zi văd ceva. Oriunde, la televizor, pe internet, în jurul meu. Cumva tot ce fac are legătură cu mine, nu pot să fac ceva ce nu-mi aparține. Tot ce am pictat am tatonat în jurul meu. Am încercat să văd cu alți ochi, dar nu să mă arunc în lucruri pe care nu le simt doar de dragul de a fi contemporan. Cine știe, poate la un moment dat o să fac instalații. 

Exploratul spațiului în jurul ei se reflectă în toate seriile. Fiecare dintre ele conține un laitmotiv, un element din realitate care este transformat în funcție de împrejurări, de trăiri, de sentimente și stări. Error a început dintr-o greșeală digitală, Absortion cuprinde personaje, Vertical absorbtion este rezultatul studiului unui jgheab, iar Junkyard Symphony este o „odă a haosului, a reconstrucției, a recompunerii”, după cum spune Edith.

În Absortion am avut și personaje care se pierdeau în fundal. Și ele porneau tot de la realitate. Îmi fotografiam prietenii cu care mă tot plimbam pe aici prin zonă. Seria asta conține alte structuri, simți în ele materialitatea. Erau mult mai încărcate. Lucram cu ulei combinat cu acrilic. Sunt cumva mai savuroase, au o anumită transparență. Mi-e dor să lucrez în ulei, dar acrilicul se potrivește la Junkyard Symphony pentru că e sintetic și te transpune în starea potrivită. Error a fost în facultate. A început dintr-o pățanie. Pe atunci mai foloseam Yahoo Messenger și era chestia aia cu doodle în mesaje. Ne-am desenat fiecare colegii și când vrut să salvăm și s-a salvat un pic glitch. Am avut cred că 10-12 imagini cu erori și am zis că trebuie să fac ceva cu ele. Le-am printat la dimensiuni mari. Aveau o rezoluție foarte mică, dar nu era important pentru că cu cât erau mai pixelate, cu atât erau mai interesante. Nu am vrut să rămână în digital, am vrut să intervin cu pictură. Pictura e totuși undeva la suflet, o simt mai aproape. Când am făcut Error, erau puțin artiști care lucrau cu conceptul ăsta. După ce am terminat a avut loc boom-ul ăsta de glitch. Am regăsit în multe părți artiști care folosesc tehnicile astea de structuri izolate pe un fond neclar sau abstract. Am descoperit apoi o tehnică numită slitscan folosită și în Odisea spațială, care îți înregistrează pixelii diferit. Din una în alta ajungi să descoperi. Și cu Junkyard Symphony, am găsit artiști similari. Cumva cred că suntem cu toți conectați și sunt tot felul de chestii care se dezvoltă la nivel global. Probabil e din cauza a tot ce vedem în jurul nostru, filme, tehnologie, mediul în care trăim și tot ce acumulăm. Ce am observat e că contează să nu te sperie noutatea, tehnologia care te ajută să fii peste tot, să descoperi noi și noi medii de exprimare. Nu-i ok să stai doar în atelier. Ai atâtea posibilități. De multe ori mă întreb cum de m-am oprit la pictură dintre toate formele de artă.

Cu toate că pictura este încă cel mai aproape de sufletul ei, Edith nu exclude ca la un moment dat să exploreze lumea în alte moduri.




Back Published 07 May 2017 Creativitate
0 comments
Choose a cover
Choose